Mă relaxam uitându-mă la un film românesc, o comedie. 
Tocmai fusesem surprinsă, aproape uimită de felul în care personajele foloseau în discuții limbajul vechi, acel grai pe care îl auzeam odinioară la bunicii mei, în special la bunica.
Expresia care mi-a atras atenția a fost ,,dacă … te dau boalii’’. Uitasem această formulare populară, ușor arhaică cu sens de amenințare blândă: dai de necaz dacă…
Când eram eu transpusă în atmosfera copilăriei și analizam în minte acest regionalism, m-a sunat prietena mea. M-a întrebat ce fac. I-am povestit repede despre filmul în care am întâlnit o expresie de mult uitată. Bineînțeles că fără să-mi dau seama, i-am transmis și ei starea de întoarcere în timp și la rândul ei a făcut o incursiune în propria-i copilărie. Mi-a spus că ea nu s-a prea întâlnit cu astfel de vorbe de la sat pentru că ea a copilărit într-un mic oraș: Caracal. La auzul acestui nume, imediat, mi-a venit să râd. Normal, toată lumea știe gluma cu ,,căruța cu proști’’. Prietena mea, la fel ca și locuitorii micului oraș s-a călit, a învățat să îmbrățișeze cu umor aceste povești. M-a întâmpinat cu un susur de râs.
Mi-a povestit că pe vremea copilăriei ei era o statuie emblematică în centrul orașului, cea a lui Mihai Viteazul, statuie în jurul căreia se plimbau ca la promenadă locuitorii orașului sau își dădeau întâlnire cei mai tineri. Practic, statuia nu era doar un monument, ci un adevărat centru al vieții sociale din Caracal.
Se zvonește că cel care a sculptat această statuie, nemulțumit pentru că nu fusese plătit la timp, s-a răzbunat și a introdus printre elementele statuii un detaliu neașteptat, o osie de căruță. Însă, se pare că această legendă urbană nu este documentată așa cum nici bancul cu ,, aici s-a răsturnat căruța cu proști’’ nu e întocmai cum sună. Caracalul e cunoscut pentru astfel de povești ironice și umoristice. Dar cât este realitate și cât este pură legendă în aceste povestiri ce au transformat urbea oltenească într-un punct de reper al folclorului urban? Am înțeles că răsturnarea atelajului cu „prostimea”, așa cum erau denumiți oamenii de rând în epocă, a fost un fapt real. Trecerea semantică de la „prostime” la „proști” a fost un pas firesc pentru cei, care nu mai sesizau nuanțele istorice ale termenilor.
Dar, discuția noastră cu parfum de copilărie nu s-a oprit aici. Ne-am contrazis pe modul în care se curățau boabele de porumb de pe știulete. La sat, la bunicii mei, boabele erau îndepărtate fie prin frecarea unui știulete de altul, fie se folosea o unealtă simplă din metal, cu dinți, iar uneori oamenii foloseau chiar mâinile, apăsând și răsucind boabele cu putere. În urbea olteană boabele erau curățate cu o mica mașinărie, care făcea singură această treabă meticuloasă și solicitantă. De! Un mic orășel.
Curățatul porumbului era și un moment de socializare – se povestea, se muncea și uneori se și cânta. Hambarul în care erau depozitați sacii cu porumb era raiul copiilor. Acolo se încingea ,,De-a v-ați ascunselea’’ sau mai pe scurt ,,Fațea ascunselea’’.
-Mă ascundeam și eu, dar pe mine nu mă căuta nimeni!
Prietena mea era cea mai mică din grupul de joacă al surorii ei. Nu prea era luată în seamă, uneori era alungată, încurca jocul. Însă nu se lăsa! Era mereu prezentă, chiar dacă, ca să ajungă în grădină unde joaca era în toi, trebuia să-și învingă teama de a intra pe teritoriul unui curcan falnic care își ridica penele, își desfăcea coada ca un evantai și începea să scoată sunete ciudate.
Dacă te apropiai prea mult sau intrai în curtea lui, te lua drept intrus. Se uita direct la tine și venea hotărât. Noi, copii, o rupeam la fugă.
Curcanul alerga după noi, uneori chiar destul de repede, cu aripile puțin desfăcute.
Spun, după noi, pentru că am trecut prin aceeași încercare: aveam un fes roșu, cu ciucurei. Eram mică și nu mi-am dat seama că nu trebuie să trec prin fața lui – am tras o fugă și o teamă….
Încerca să mă ciupească și să sară spre mine – nu neapărat periculos, dar suficient cât să mă sperie bine.
De fapt, el nu voia să „ne mănânce”, doar își apăra teritoriul sau puii. Copii fiind, alergam sau țipam și astfel îi declanșam instinctul de urmărire. De aici faza clasică: începi să fugi, iar el fuge după tine. Și totuși, dincolo de teamă, era râs.
Peripețiile copilăriei.
De aici, discuțiile au evoluat spre prezent. Chiar dacă avem o vârstă și nu mai fugim prin curți și hambare, încă alergăm prin amintiri, ne place să ne amintim năzbâtiile acelei perioade frumoase, care nu ține atât cât ne-am dori. Ne place să râdem și să lăsăm amintirile comune să ne apropie.
Și poate că asta e copilăria, de fapt: un loc în care nu te caută nimeni, dar în care te întorci singur, de fiecare dată.
Și acolo, între un curcan, o statuie și un „te dau boalii”, râsul rămâne mereu prezent.
https://danielabanciu.ro/aripile-copilariei-libertate-vis-si-zbor-interior-poezie-despre-suflet/
