Timpul nu este doar o resursă sau o măsură fizică a trecerii orelor; timpul este însăși substanța vieții noastre interioare. Când cineva ne ignoră așteptările, nu ne răpește doar minute sau zile calendaristice, ci ne violează spațiul mental.
Nu mai există respectul față de timpul celuilalt! De ce zic asta?
Totul a început cu un impuls creator și o proiecție în viitor. Am un colț de rai la țară, într-o zonă de munte, un refugiu în care mă simt conectată cu natura, un loc departe de agitația orașului. Acolo zilele și nopțile curg altfel, fiecare gâză, pasăre sau adiere de vânt sunt o prezență vie și un timp trăit în armonie. Din dorința de a amplifica această frumusețe, am comandat lavandă. În mintea mea, câmpul violet deja exista. Psihicul uman are această capacitate extraordinară de a anticipa bucuria: savuram parfumul care mă relaxa, vedeam firele plantate unul câte unul, trăiam starea de bine înainte ca ea să se fi materializat fizic. Mă bucuram de prezența lavandei.
Dar, nu! Visul și realitatea nu se suprapuneau. Eram tot la faza de a aștepta curierul.
A trecut o săptămână. Îndoiala a început să se infiltreze, căutând scuze pentru celălalt: „Poate nu s-a înregistrat comanda? Poate curierul e de vină?” Era felul prin care încercam să mențin o fărâmă de încredere în oameni. Bineînțeles că nu am stat mult pe gânduri și i-am scris celui care făcea o reclamă agresivă la aceste plăntuțe. Când am cerut clarificări, mi s-a cerut să mai aștept două zile. Am intrat în starea aceea specifică de captivitate domestică în care îți pui viața pe pauză: „îmi fac de lucru prin casă”, atentă la fiecare foșnet de la ușă, pentru că știm cu toții legea Murphy a curierului – el vine exact în secunda în care ai întors spatele. Acest control iluzoriu asupra timpul de așteptare mi-a consumat energia.
Au trecut cele două zile. Răspunsul primit ulterior a fost șocant prin nonșalanța lui: „Se știe că nu v-am trimis plăntuțele”. Nu le-au trimis! Aici apare fisura profundă în etica relațiilor umane moderne: disprețul absolut față de timpul celuilalt. Dacă ei știau, de ce nu trebuia să știu și eu? De ce comunicarea devine un monolog unilateral doar atunci când vine vorba de profit, în timp ce pierderea este externalizată și aruncată pe umerii clientului? Banii au venit, tranzacția s-a încheiat din perspectiva lor comercială, dar timpul meu, energia mea, speranța mea, visul meu au fost tratate ca fiind complet lipsite de valoare.
Timp pierdut înseamnă viață irecuperabilă. Cineva spunea că ,,nu ducem lipsă de timp, ci risipim mult din el’’. Dar una este să alegi tu cum îți cheltuiești timpul, și cu totul altceva este ca altcineva să ți-l fure prin neglijență, minciună sau lipsă de politețe elementară. De ce să-ți faci cadou timpul meu dacă nu meriți? Timpul este singura avuție pe care o deținem în mod absolut și, în același timp, cea mai vulnerabilă în fața lipsei de cuvânt a celor din jur. Când cineva îți ignoră timpul, îți spune de fapt: „Prezența ta, viața ta și starea ta de spirit nu contează pentru mine.” Iar în această ecuație, lavanda pe care o visam în grădină nu mai este doar despre niște plante; devine un test al integrității umane într-o lume care a uitat să mai respecte ritmul celuilalt.
