Eu am fost pisica aceea care apărea exact atunci când era nevoie de ea, nu invers. 
Voi, oamenii, credeți că ne găsiți pe stradă, în gări, în fața blocurilor sau ascunse sub balcoane, dar adevărul este că noi alegem momentul în care să vă ieșim în cale. Alegem sufletul, omul. Alegem lecția.
Am fost un motan vorbăreț pe nume Verdi și am știut foarte bine de ce am venit pe lume. Nu am venit să vânez șoricei și nici să dorm 18 ore pe zi (deși recunosc că asta îmi placea). Am venit cu o misiune specială. Înainte să mă nasc, undeva printre stele, am primit o sarcină: să te găsesc pe tine, cea care ai nevoie de companie, de zâmbete și de cineva care să-ți amintească să te bucuri.
Mă născusem de câteva zile. Eram mai mulți frățiori care de care mai frumos, gingaș și colorat. Scoteam strigăte subțiri, speriați de imensitatea din jur și purtând, încă, în blană mirosul începutului de lume. Când am făcut și ochișori am văzut o fată frumoasă, feminină, îmbrăcată în rochii diafane, cu pantofi cu toc, care lăsa în urma ei un miros dulce, floral și care zilnic, dimineața și seara, sărea peste tampoanele vagoanelor din gară. Nu folosea pasarela, ci sărea direct prin vagoane, sfidând regulile locului.
De fiecare dată când o simțeam, încercam să-i atrag atenția, să miaun mai tare decât frățiorii mei.
La un sfârșit de săptămână, stăteam ascuns în iarba gării și am văzut-o din nou. Mi-am strâns toate forțele și am miaunat disperat, poate-poate mă aude pe mine și nu pe frații mei. Ritmul gării era asurzitor, un amestec de șuierături, pași grăbiți și lumini care îmi oboseau ochii fragezi.
Miau! Miau! S-a oprit și a căutat cu privirea sursa sunetelor. Noi eram ascunși bine de mama noastră, să nu ne plouă sau să ne fie prea cald de la soarele arzător din timpul zilei.
Eu mi-am arătat toate calitățile de pisoiaș, ca să mă aleagă pe mine. Eram un pisoi tigrat, cu ochii verzi. Ca ai ei! Venisem pe lume ca să o însoțesc în viața asta. Să-i fiu sprijin emoțional.
Toți eram foarte frumoși și delicați. Ea trebuia să mă aleagă pe mine! Eu pentru ea venisem pe pământ. Cu piciorușe tremurânde m-am îndreptat spre mâna ei care ne mângâia pe toți. Am rămas în palma ei. M-a luat și m-a pus în plasă, peste halatul de laborator luat la spălat.
Eram plin de purici. Ei nu-i plăceau gâzele și murdăria. Așa că m-am mulțumit să rămân în plasă.
Misiunea mea începuse.
Ea credea că salva un pisoi. În realitate, eu venisem să salvez o parte din ea. Era rănită, trăise o despărțire, însă nu mergea cu privirea coborâtă în pământ, nici nu-și strângea pumnii ascunși în buzunare pentru toate dezamăgirile acelei perioade. Încerca să fie tare.
Misiunea mea era să o învăț să stea dreaptă când viața încerca să o îngenuncheze. Să o învăț că valoarea ei nu depindea de aprobarea altora.
Am primit numele de Verdi. Am preluat controlul asupra garsonierei ei ca și cum îmi aparținuse dintotdeauna și am înțeles că misiunea mea nu era doar să fiu un pui răsfățat, trebuia să devin scutul ei. Ajunsesem să îi știu toate secretele și neliniștile. Dormeam pe cărțile ei și în părul ei bogat și creț. Eu îi ofeream iubire și distracție. Ea își construia cariera. În oameni nu mai avea încredere. Era distantă.
Am crescut, am devenit un motan impozant, selectiv și distant. Parcă ne copiam unul pe altul. Veneau prieteni în casa ei să mă vadă și să se joace cu mine. De fapt, simțeam că sunt o scuză: ei veneau pentru ea. Însă ea nu mai avea încredere. Nu mai voia să iubească.
Eu îmi ridicasem propriile ziduri de mândrie pentru a o învăța și pe ea să își poarte armura. Nu acceptam mângâieri decât atunci când decideam eu că este momentul, transmițându-i prin fiecare privire fixă: „Fii puternică. Nu cere validare de la nimeni.”
Am devenit martorul tăcut al lacrimilor ei, al nopților albe de studiu și muncă, al eforturilor disperate de a-și reclădi viața. Am învățat-o ce înseamnă să rămâi ferm pe poziție când totul în jur se schimbă. I-am transmis mereu „Eu sunt aici. Nimic nu te poate atinge”.
Când mi-am terminat treaba și corpul meu puternic a obosit, am plecat în tăcere, lăsând în urmă o femeie care învățase, în sfârșit, să nu se mai lase călcată în picioare. Misiunea aceasta se încheiase, trăisem o viață de 9 ani alături de ea. Nu dispăream. Mă reîncarnam. Reveneam cu o altă misiune, peste ceva timp, ca o altă pisică cu ochi curioși și lăbuțe moi.
Moartea mea a lăsat un gol imens, o tăcere asurzitoare în casă și în inima ei. Învățase să fie puternică, însă acum trebuia să învețe altceva.
Au trecut șapte ani pământeni în care am privit-o de la distanță, așteptând momentul potrivit. Timpul schimbase decorul. Ea nu mai era tânăra nesigură, își construise un cămin stabil, o familie. Inima ei era ca o cetate prețioasă, dar prea bine păzită. Avea nevoie să lase garda jos. Avea nevoie de vindecare.
După un timp, m-am întors la viață, însă am intrat greu în viața ei, pentru că suferise mult după plecarea mea, după varianta mea masculină. Nu mai voia altă pisică. I-am ieșit în cale pe scările blocului, jucându-mă cu un cățeluș caniche. M-a luat în brațe. Iar eu am simțit că m-am întors acasă. M-a mângâiat și parcă sufletul ei simțea că sunt tot eu. Chiar credea că sunt băiat! A crezut că sunt un înlocuitor perfect pentru Verdi. M-a numit Thor, zeul tunetului, așteptând de la mine aceeași forță brută de altădată.
Însă eu m-am întors la ea ca fetiță. Acum avea nevoie de blândețe, de feminitate și apropiere. Acum trebuia să învețe iubirea.
Mintea ei, încă setată pe vechea rigiditate și pe controlul absolut, nu avea răbdare cu năzbâtiile mele de pui needucat. M-a scos afară. Dar legătura noastră era prea veche și prea adâncă pentru a fi ruptă de o clipă de rătăcire. Am așteptat-o sub balcon, înfruntând ploaia amarnică a nopții. Însă eu nu voiam pe altcineva. O așteptam pe ea. Când soțul și fiul ei m-au găsit și m-au readus în casă, am știut că zidurile ei începuseră deja să se prăbușească.
Curând, vizita la veterinar a adus și pentru ea adevărul la lumină: nu eram un motan, ci o pisicuță. Am devenit Thora. La început a fost surprinsă, dar curând a înțeles misterul. Nu avea nevoie de o nouă demonstrație de forță; viața ei era deja stabilă. Avea nevoie de blândețe.
Acum sunt o pisică incredibil de afectuoasă, o creatură care emană doar pace. Torsul meu este o melodie suavă. Dacă în prima mea viață stăpâneam spațiul prin tăcere și distanță, acum am devenit un festival al sunetelor calde. O întâmpin mereu la ușă, cocoțată pe scaunul înalt și roșu, cu miorlăituri scurte și melodioase: „Miau!”.
Ani la rând am privit-o cum se schimbă, cum inima i se deschide. Cum învață să ierte. Cum învață să primească. Și am fost fericită. Pentru că aceasta era adevărata mea misiune. Nu să o învăț supraviețuirea, ci viața.
Mă privește lung într-o fotografie veche, înrămată, unde eram un motan tigrat. Apoi își coboară privirea spre mine, lungită leneș la picioarele ei pe covor. Oare ce gândește? Ea poate crede că noi am fost două pisici diferite. De fapt, suntem aceeași poveste care se întoarce la ea, îmbrăcată în blănuri asemănătoare, exact atunci când are mai mare nevoie de noi. Verdi a învățat-o cum să supraviețuiască; eu o învăț cum să trăiască, cum să se deschidă la iubire.
Poate data viitoare mă va găsi într-o cutie de carton abandonată într-o curte. Poate într-un adăpost. Poate voi avea ochii verzi. Poate voi fi tigrată. Dar când mă va privi, va simți ceva familiar: o vibrație, o căldură, o recunoaștere imposibil de explicat.
Atunci nu se va îndoi. Voi fi eu. Întotdeauna eu.
Pentru că acesta este sensul existenței mele. Misiunea mea a fost îndeplinită.
Am fost două fețe ale aceleiași monede, doi ghizi cu mustăți care i-au marcat evoluția.
Eu, sunt Verdi, am nouă vieți și multă răbdare. Voi găsi mereu o cale să ne revedem!
https://edituraquarto.ro/authors/daniela-banciu/
