Recunoștință!? Întotdeauna am ajutat, chiar uneori am depășit limitele și am devenit ,,salvatorul de serviciu’’. 
Însă tot la fel de des mi-am pus întrebarea firească de ce nu sunt mulțumită de reacțiile celor ajutați și de ce ei nu răspund cu apreciere și recunoștință. De ce unii dintre cei ajutați se îndepărtează, devin reci sau chiar ostili?
Gândindu-mă mult la această situație, deși îmi repetam că ajutorul nu trebuie oferit așteptând ceva la schimb și încercând să înțeleg reacțiile oamenilor, mi-am format propria părere.
Practic oamenii ajunși la nevoie și care cer ajutorul, își dau seama că singuri nu pot răzbi, că nu mai depinde totul de ei, că nu pot rezolva singuri situația. Astfel, se simt neajutorați, își pierd puterea, iar controlul asupra propriei vieți pare că le fuge printre degete.
Prin acceptarea voită sau mai puțin voită a ajutorului, aceștia consideră că rămân datori, că și-au creat o datorie către salvatorul lor. Chiar dacă nimeni nu le cere nimic în schimb, în sufletul lor apare sentimentul unei obligații. Această datorie imaginară poate deveni apăsătoare și, în timp, se transformă într-un disconfort greu de suportat. Ei ajung, într-un final să critice, să invidieze și să se îndepărteze de cel care i-a ajutat.
Noi cei care ajutăm ne place să credem că generozitatea va fi răsplătită sau măcar apreciată. Nu pentru recompense materiale, ci pentru că este firesc să ne dorim ca binele făcut să fie primit cu deschidere.
Pentru cel ajutat este senzația de a datora ceva cuiva, de a fi dependent de bunătatea sau serviabilitatea altei persoane și de a-și privi salvatorul ca pe cineva fără al cărui ajutor nu ar fi supraviețuit. El devine cel care are nevoie, cel care înclină balanța și el este jos. Este dovada propriei neputințe.
Salvatorul poate fi refugiul, însă când cel ajutat își revine și viața lui intră pe făgașul normal, te-ai aștepta la recunoștință, însă nu: el se va îndepărta.
El vede în tine, ca într-o oglindă, cel mai greu moment din viața sa, se vede cum a cerut ajutor și a depins de altul. El își spune: nu am fost în stare să mă descurc singur și cuvintele acestea îi răsună în minte și suflet. Suferă. Pentru el este greu să-și vadă vulnerabilitatea, neputința. Privindu-te își amintește de boală, de neputințe, pierderi și i se pare nedrept că el nu poate și tu poți. Chiar dacă tu ești binevoitor și-l ajuți. Cu cât a fost mai amplu ajutorul, cu atât mai mult se îndepărtează de tine pentru că ai fost martorul neputinței sale. Se jenează. Apoi se simte vinovat, apoi apare resentimentul.
Are nevoie să dea vina pe cineva pentru problemele lui și cine este cel mai aproape acum? Tu! Cel care l-ai ajutat. Și resentimentul se îndreaptă către tine. El, omul, devine mic. Începe să-i pară că l-ai ajutat ca să te ,,dai mare’’.
Ca să ascundă umbra celui care a avut nevoie, dă vina pe tine sperând că l-ai ajutat pentru a-i reproșa în timp. Nu pentru că aceasta ar fi fost intenția ta, ci pentru că această explicație îi este mai ușor de acceptat decât propria vulnerabilitate
Mândria rănită este capabilă să rupă prietenii, relații de familie.
,,Este mai ușor să ne simțim victime decât să evoluăm’’- am citit undeva. Este mai simplu să găsim vinovați în exterior decât să ne întrebăm ce avem noi de învățat.
El de fapt s-a obișnuit cu viața așa cum este și nu mai vrea evoluție, nu vrea să caute în el puterea interioară. Începe să atace, să bârfească sau să invidieze. Devine frustrat din cauza neîmplinirilor sale. Dacă ar fi conștient de puterea lui interioară ar avea limite și ar ști ce să ia la modul personal și ce nu. Însă tentația de a se victimiza este irezistibilă.
Există oameni care trec prin viață fără să se schimbe. Nu învață din fiecare greșeală. Nu înțeleg că, dacă cad trebuie să se ridice. Iar, după fiecare ridicare să învețe ceva: despre cine sunt și despre ceea ce au venit să învețe.
Știu, fiecare pierdere poate lăsa o urmă adâncă în suflet. Însă, fiecare pas din viață, fiecare experiență trăită poate deveni o treaptă în evoluția noastră. Nu putem evita toate căderile vieții, dar putem alege ce facem după ele. Putem rămâne captivi în resentimente sau putem transforma suferința într-o sursă de înțelepciune.
Și concluzia mea este: cel care ajută să ofere din inimă, fără să se transforme în salvator și fără să-și lege liniștea de recunoștința celuilalt. Pentru că adevărata generozitate nu poate controla felul în care este primită, ci doar intenția cu care este dăruită.
