Pe cine ai lăudat astăzi? Este o întrebare simplă, aproape banală, și totuși atât de rar ne-o adresăm.
Dacă nu am fi atât de zgârciți cu laudele, cu recunoașterea meritelor celorlalți, viața noastră ar fi mult mai frumoasă.
Nu ne lăudăm copiii ca să nu-i cocoloșim prea mult, să nu-i răsfățăm, nu ne apreciem sincer partenerul sau prietenii ca să nu părem slabi, vulnerabili neștiind că lauda întărește încrederea în sine, puterea ei fiind mare. Însă, nu știm cum să o facem, cum să lăudăm. Ne comportăm de parcă aprecierea ar fi o resursă limitată, când în realitate ea este unul dintre puținele daruri care se înmulțesc atunci când sunt oferite.
Puțini înțeleg cât de mare este puterea unei vorbe bune. Un singur cuvânt de încurajare poate schimba direcția unei zile. Uneori poate schimba direcția unei vieți.
În cuplu, (nu generalizez) ne certăm, avem reacții dintre cele mai bizare, uneori ne ignorăm total. Până și cea mai frumoasă relație sfârșește într-o criză, pentru că cei doi în loc să-și umple viața cu aprecieri, cu laude, cu încredere, o încarcă cu reacții negative.
Când ne căsătorim suntem foarte încântați să ne jurăm fidelitate, să ne asigurăm reciproc că vom fi aproape unul de celălalt la bine și la rău, la sănătate sau boală…Dar când se ajunge la partea mai frumoasă a vieții, se uită toate jurămintele făcute cu atât de multă bucurie. Povestea de dragoste se spulberă. Ne obișnuim unul cu prezența celuilalt. Mulțumirile dispar. Complimentele se răresc. Aprecierea se transformă în tăcere.
Nimic nu ține un cuplu împreună: nici bogăția, nici sexul, nici călătoriile, nici valorile materiale – case impunătoare, mașini scumpe, bijuterii… Toate acestea pot aduce plăcere, dar nu pot construi apropiere sufletească. Într-un film coreean am auzit cândva o replică care mi-a rămas în memorie, poate pentru că era un pic tehnică: ,, Știința modernă încă nu a descoperit un stabilizator mai bun decât o vorbă caldă”. Înțeleg că unui partener căruia i se recunosc gesturile drăguțe poate simți mai multă apropiere emoțională.
Mi-amintesc, adesea, de casa bunicilor mei paterni. O casă simplă, care privită din afară, nu impresiona pe nimeni, însă foarte plăcută, cu o atmosferă caldă, care te făcea să te simți acasă din clipa în care îi treceai pragul. Căldura care venea din inimile celor ce locuiau acolo și cuvintele frumoase care umpleau fiecare încăpere făceau casa să pară mai mare și mai luminoasă decât era. Pentru mine, aceea a rămas una dintre cele mai frumoase case pe care le-am cunoscut vreodată.
Lauda, vorbele frumoase, micile gesturi delicate, o îmbrățișare pot schimba atmosfera. Laudele au darul de a liniști sufletul, de a îmbogăți trăirile inimii și de a revărsa lumină și căldură, transformând orice casă într-un cămin primitor. Absența lor stresează, rănesc.
Lauda e bună și în școli – profesorii ar trebui să pună în valoare aptitudinile elevilor și nu doar să le critice neputințele sau mai rău agresivitatea. Lauda i-ar apropia de elevii lor. Un copil care aude „Sunt mândru de efortul tău” poate căpăta curaj să continue.
Țin minte, din experiență proprie: profesoara de chimie din generală mă aprecia în mod deosebit, pentru cum mă implicam la orele ei. M-a făcut să descopăr frumusețea chimiei. Astfel m-a încurajat să-mi îndrept atenția către un liceu și apoi către o facultate de chimie. Am practicat ingineria chimică. Privind în urmă, mă întreb uneori cum ar fi arătat viața mea dacă nu ar fi fost ea profesoara mea sau nu ar fi fost aproape de noi, elevii ei. Nu aș fi fost încurajată și nu ar fi descoperit potențialul care sălășluia în mine. Practic, drumul meu profesional ar fi fost altul și nu atât de plăcut și făcut cu pasiune. Mă bucur și sunt recunoscătoare că mi-a fost profesoară. A reușit să sădească în mine semințele încrederii. Primind aprecierea ei pentru eforturile și realizările mele, am fost convinsă și am avut încredere că pot reuși. Am fost văzută și valorizată. A fost o profesoară care nu a transmis doar informații. Mi-a modelat destinul.
Augusto Cury spunea: ,,există oameni atât de săraci, că nu au decât bani”. Cu fiecare an care trece înțeleg mai bine aceste cuvinte. Există oameni care lasă în urma lor averi impresionante. Dar există și oameni care lasă ceva mult mai prețios: amintirea unui cuvânt bun spus la momentul potrivit. La final, nu ne vom aminti toate obiectele pe care le-am avut și nici toate lucrurile pe care le-am cumpărat. Ne vom aminti oamenii care ne-au făcut să credem în noi înșine. Vom păstra în suflet vocile și privirile care au văzut în noi mai mult decât vedeam noi înșine.
Puterea laudei și încrederea în visul meu au făcut să devin un om care se gândește la emoțiile celorlalți. Am aflat că toți avem nevoie de recunoaștere, de sens și valoare personală și că uneori o laudă sinceră nu este doar un compliment. Este o lumină aprinsă în suflet.
Visul ar trebui să fie proiect de viață pentru toți oamenii. Mai ales visul copiilor întreținut de lauda constructivă a părinților și profesorilor. Lauda nu răsfață. Lauda hrănește sufletul. Ea aprinde lumina, dă aripi și construiește oameni încrezători și buni.
Și nici în familie nu strică puțină amabilitate, gesturi delicate, chiar dacă viața în doi are deja ani mulți prinși în buchetul vieții.
Deci, tu pe cine ai lăudat azi? Pe cine ai încurajat?
https://edituraquarto.ro/authors/daniela-banciu/
https://danielabanciu.ro/un-moment-de-fericire-puterea-aprecierii/
