Spiritualitatea nu este o destinație cunoscută, ci mai degrabă o călătorie personală spre interior, 
pentru a înțelege cine suntem dincolo de rolurile zilnice și care este conexiunea noastră cu restul lumii. Spiritualitatea este despre ceea ce simțim acum.
De-a lungul timpului mi-am pus diverse întrebări, două mai insistente:
– Care este firul invizibil care dă sens pașilor mei în această viață?
– Cum pot aduce iertarea în inima mea, pentru mine și pentru ceilalți, dintr-o perspectivă spirituală?
Cred că nu există întrebări greșite. Dar cea care nu-mi dă pace și nu-i găsesc rezolvare este cea de-a doua.
Realizez că iertarea, de sine sau a celorlalți, privită prin lentilă spirituală, nu este despre a scuza o acțiune greșită sau despre a uita ce s-a întâmplat. Este, în esență, un act de eliberare. Când nu iertăm, rămânem legați de persoana sau de evenimentul respectiv printr-un fir de suferință care ne consumă vitalitatea.
Am aflat că oamenii rănesc adesea din propria lor durere, deoarece trecutul nu mai poate fi schimbat. Atunci când iertăm, practic renunțăm la speranța că trecutul ar fi putut fi diferit.
Iertarea mamei este, pentru mulți, cel mai profund și complex demers spiritual.
Adesea, ne judecăm mamele prin prisma nevoilor noastre neîmplinite – copilul din noi vrea mama perfectă. Ce ar fi să le privim ca pe suflete aflate în propria călătorie?
Să ne întrebăm: ,,Ce traume au purtat ele? Ce nu au primit de la părinții lor? Care sunt fricile, nesiguranța și rănile lor?”
Majoritatea părinților oferă atât cât au primit. În loc să așteptăm ca ei să ne ofere, acum, validarea sau cuvintele bune de care aveam nevoie atunci, ar trebui să ne îmbrățișăm propriul copil interior și să înțelegem că absența sau critica părinților noștri ne-a învățat să fim independenți, să ne găsim puterea și să ne acceptăm așa cum suntem.
Ce v-a forțat această relație să dezvoltați în interiorul vostru? Simțiți că furia este cel mai mare obstacol în acest moment, sau mai degrabă o tristețe legată de ceea ce „ar fi putut să fie”? Eu, întotdeauna am simțit furie, care era ca un scut care-mi proteja tristețea. Mă simțeam puternică prin furie. Însă era un sentiment fals, de control.
Sub izbucnirile de furie, se află vocea subțirică a copilului care spune: „M-a durut atât de tare că nu m-ai iubit așa cum aveam nevoie” Aceste gânduri sunt atât de sfâșietoare, încât mintea noastră preferă să sară direct în furie pentru a evita durerea crudă. Plângem pentru ceea ce nu a existat niciodată. Mintea ne rămâne blocată între revoltă (furie) și regret (tristețe), ambele fiind orientate către trecut.
Ne hrănim cu gânduri: „Viața mea ar fi fost altfel dacă…”.
Cât timp așteptăm ca viața noastră să se schimbe sau ca trecutul să se modifice pentru ca noi să fim bine, rămânem blocați. Trebuie să decidem că fericirea noastră de astăzi nu mai este responsabilitatea părinților noștri. Să acceptăm că suntem cine suntem.
Noi, de fapt, ne dorim dreptate emoțională. Vrem ca mama/tata să vadă sacrificiul nostru, să ne recunoască valoarea și să spună acele cuvinte care ar vindeca totul. Este o formă de rezistență la realitate. Sperăm că ei se vor schimba. Dar, ei nu sunt, întotdeauna, pregătiți emoțional pentru a înțelege, ci văd lumea prin propriile lentile, care pot fi zgâriate de propriile traume.
Trebuie să plângem moartea speranței că ei vor fi vreodată cei de care avem nevoie sau că vor valida eforturile noastre. Când încetăm să mai fim în așteptare, nu mai suntem acel satelit care se rotește în jurul lor, ci devenim propriul soare.
Nu mai avem nevoie de ștampila lor de aprobare pentru a ști că suntem oameni buni.
Și nu mai trăim cu teama că, fără ei, vom rămâne complet singuri în fața lumii.
Când încetăm să mai cerșim privirea lor, începem să vedem întreaga lume care ne înconjoară.
Dacă ați ști că sunteți protejați de ceva mai mare decât părinții voștri, ce ați face diferit în viață începând de mâine?
Dacă părinții nu ne văd, spiritualitatea ne învață că nimic nu trece neobservat de Dumnezeu.
Atunci când Dumnezeu este martorul nostru, nu mai avem nevoie ca un alt om să ne confirme valoarea pentru a ne simți văzuți.
Teama de a fi singuri în fața lumii dispare când realizăm că nu suntem orfani ai universului, ci copii ai Divinității, susținuți de o forță mult mai mare decât orice ființă umană.
Acum trebuie doar să mutăm greutatea clădirii de pe un teren mișcător (aprecierea oamenilor) pe o stâncă solidă (prezența Lui).
Această nevoie de a fi apreciați este în esență, o căutare a unei oglinzi care să ne spună că suntem buni, vrednici și iubiți. Dar când oglinda este spartă sau aburită de propriile lor neputințe, ea ne va arăta mereu o imagine deformată. Ne dorim sentimentul de siguranță pe care, de fapt, doar Divinitatea ni-l poate oferi.
Când mutăm așteptarea de la oameni la Dumnezeu, se întâmplă o schimbare fascinantă.
Așteptarea este epuizantă când pândim mereu o reacție, un gest, un „mulțumesc” care nu vine. Uneori, oamenii încep să ofere mai mult exact atunci când încetăm să le mai cerem.
Iar dacă nu o vor face niciodată, pe noi nu ne va mai dărâma, pentru că izvorul nostru de validare este acum conectat direct la Sursă.
Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în fața lumii. El ne-a lăsat să experimentăm aceste lipsuri tocmai pentru a ne forța să descoperim că doar în El găsim acea iubire care nu dezamăgește niciodată. Am transformat o rană, o durere într-o scară către cer.
Poate că nu putem rescrie copilăria, dar putem alege cum ne trăim maturitatea.
Iertarea nu ne ia nimic – din contră, ne înapoiază energia, bucuria și libertatea de a fi prezenți aici și acum.
Când încetăm să mai așteptăm ca alții să ne umple golurile, descoperim că sufletul nostru știa deja drumul spre plinătate.
Astăzi, ne putem oferi nouă înșine exact ceea ce am așteptat atât de mult de la alții: blândețe, acceptare și iubire. Iar din acest loc, viața începe să se simtă mai ușoară, mai caldă, mai adevărată.
Să aprindem becul nostru interior. Lumina lui îi va încălzi, fără efort, și pe ceilalți.
