Seara trecută, înainte de somn, l-am invitat pe Dumnezeu la o discuție.
Poate o să vi se pară bizar, însă eu întotdeauna am vorbit cu El, de la persoană la persoană. Nu am știut niciodată să mă rog. Doar am vorbit cu El. Voiam să primesc mai multă claritate în viața mea. Însă până a venit la discuție, am adormit. Dimineață gândul m-a dus la El. Și de aici au început întrebările. Cred că răspunsul Lui la chemarea mea a fost unul subtil.
De ce este Dumnezeu atât de dificil de descris? Poate pentru că fiecare om îl percepe diferit, în funcție de experiențele sau credințele sale. Unii oameni îl văd pe Dumnezeu ca pe un prieten, un creator, un judecător sau un făcător de minuni. Pentru alții, Dumnezeu nu are chip, ci este spirit, speranță, viață, iubire sau adevăr.
Pentru cei care nu au trăit o experiență spirituală profundă, Dumnezeu rămâne o ipoteză – o promisiune a ceva ce ar putea exista sau poate nu. În schimb, pentru cei care am trăit o experiență spirituală puternică (aici mă includ și pe mine), Dumnezeu este un sentiment. Mulți oameni au descris experiențele lor spirituale în detaliu, vorbind despre senzații vizuale, auditive sau senzoriale: lumină, culori, sunete. Eu am văzut o lumină puternică și un alb profund, în jur. Și o căldură copleșitoare, nu în sensul de temperatură. Ci o senzație de liniște și siguranță, ca atunci când te simți acasă.
Încă din copilărie, ni se conturează, de către părinții noștri, o imagine a lui Dumnezeu prin povești și rugăciuni simple. Pentru mine, mătușa mea a fost cea care m-a apropiat și îndrumat spre credință, învățându-mă să mă rog, să am răbdare (aici nu prea i-a reușit!) și să caut liniștea în momentele grele. Prin blândețea și exemplul ei, Dumnezeu nu a mai fost doar o idee sau o poveste, ci o prezență caldă și familiară, pe care am început să o simt în sufletul meu.
Dacă le-am cere oamenilor să ia un creion și o coală albă de hârtie și să deseneze chipul lui Dumnezeu, rezultatele ar fi foarte diferite. Unii ar desena un bătrân cu barbă, imagine rămasă din copilărie. Alții ar alege simboluri: infinitul, o lumină. Fiecare desen spune mai mult despre cel care îl face decât despre Dumnezeu însuși. Unii asociază divinitatea cu frumusețea, energia și necunoscutul. Pentru mine El apare ca o figură de bătrân, cu plete albe, însă Îl simt ca pe o energie. Pentru un prieten de-al meu, care a citit Biblia, Dumnezeu e de necuprins.
Apoi, pentru mine Dumnezeu este binevoitor. Pentru alții El poate fi autoritar sau distant.
Când suferința apare, relația cu Dumnezeu se schimbă. Știu din experiență. Boala, pierderea, nedreptatea aduc întrebări de genul: „De ce eu?” sau „De ce mie?” Uneori, oamenii ajung să creadă că Dumnezeu îi pedepsește. Vinovăția și frica pot deveni poveri apăsătoare. Însă credința – fie în Dumnezeu, fie în oameni poate aduce alinare. Credința temperează frica și transformă imaginea unui Dumnezeu pedepsitor într-una a unui Dumnezeu plin de compasiune, milos. Compasiunea poate vindeca atât trupul, cât și sufletul.
A da vina pe Dumnezeu sau pe lume, pentru încercările tale de viață, poate deveni o formă de evitare a responsabilității personale și, de multe ori, nu duce la vindecare.
Pentru mulți oameni, Dumnezeu este perceput ca o ființă infinită, atotputernică și atotștiutoare. Nu știm ce plan are pentru viețile noastre. De multe ori interpretăm greșit acest plan și ne așteptăm ca viața să fie lipsită de durere și probleme. Măsurăm prezența divină după confortul nostru personal. Nu realizăm că parcurgem o lecție, ca o cale de creștere.
În final, diferența dintre bine și rău, dintre iubire și ură, rămâne responsabilitatea personală a fiecăruia dintre noi.
Poate că adevărata dificultate nu este să-L descriem pe Dumnezeu, ci să acceptăm că nu-L putem înțelege pe deplin.
Poate că Dumnezeu nu trebuie desenat pe hârtie, ci descoperit în felul în care alegem să trăim.
