De ce, uneori, nu mai putem fi deschiși la iubire? De ce inima nu mai simte?
Poate pentru că am fost deziluzionați de o dragoste din trecutul nostru. A fost o iubire puternică, fără ecou, care nu a primit răspuns de la celălalt. Sentimentele noastre nu au fost nici măcar simțite, iar noi nu am fost văzuți.
În urma unei astfel de situații, inima ridică în jurul ei un zid de gheață, care închide dezamăgirea creată de neiubire. Și astfel devenim reci, energia noastră nu mai cheamă, nu mai atrage alte persoane. Este ca un fluture închis într-un borcan: dă din aripi, dar nu zboară.
Zilele trecute, vorbeam cu o persoană apropiată și dragă mie, despre trecerea ei în neființă și dacă va dori să fie, și acolo, împreună cu soțul ei, deja plecat. Răspunsul a venit ferm: Nu! De ce?- am întrebat-o. Nu l-ai iubit? Răspunsul a fost, din nou negativ.
Cât de neîmplinitoare a putut fi viața ei de mi-a răspuns așa de categoric?
Persoana despre care vă spun are 90 de ani și are un mare regret: că nu a divorțat când a văzut că nu putea merge de mână cu soțul ei, pe același drum. Fiecare vedea viața în felul lui.
Divorțul, pe timpul tinereții ei (chiar și al meu), era ceva foarte rușinos, în special pentru o fată.
Ai nimerit bine sau mai puțin bine, rămâneai în acea căsătorie, indiferent de visurile tale.
Când suntem prinși în astfel de căsătorii, doar de gura lumii, sufletul nostru moare. Inima ni se închide. Orice semnal, de iubire, de atenție care vine din afară nu-l mai percepem. Când interiorizăm rușinea renunțăm de fapt la noi, la puterea noastră.
Auzeam mereu: Fetele trebuie să fie cuminți! Adică să nu comenteze, să nu aibă nicio opinie, să nu-și creeze singure viața lor. De ce doar fetele? De fapt, ar fi trebuit să ni se spună să fim cine simțim cu adevărat să fim. Capitulând în fața celorlalți, uităm cine suntem și ne pierdem. Uităm că existăm.
Am fost atât de răniți încât nu mai recunoaștem tandrețea unui gest simplu, nu mai vedem posibilitatea existenței unei mâini care să ne îndrepte o șuviță răzleață de păr, de pe frunte. Gesturile frumoase nu mai există pentru noi. Nu le mai vedem. Suntem rămași în trauma noastră. Simțim totul prin filtrul acesteia. Ne raportăm la viață doar prin umbrele pe care le lasă ea.
Poate că, această femeie de 90 de ani, dacă nu ar fi ținut cont de părerea părinților, a societății, azi, ar fi avut ce să-mi povestească despre relația ei. Dar, nu! Ea este încă încrâncenată pentru timpul și viața ei trecute și netrăite cu sens.
Și-a sacrificat identitatea. A fost deconectată de la vocea ei interioară, a făcut ce a fost învățată să facă. A trăit o minciună. Nu a acordat atenție propriilor nevoi și visuri.
Teama de a nu primi aprobare ne împiedică să fim fericiți. Câteodată stau și mă întreb dacă mai există iubire între oameni sau dacă sunt doar aranjamente. Trăim sub povara așteptărilor noastre: așteptăm să fim iubiți, să fim apreciați, să fim căutați, să… Nu ne implicăm în viața noastră. Conexiunea între oameni apare printr-o profundă legătură emoțională.
Când iubirea este aproape inima ți se deschide.
Poate că nu putem evita rănile, nici zidurile pe care ni le ridică inima. Dar putem alege, oricând, să ascultăm din nou ce simțim cu adevărat. Putem învăța să ne luăm înapoi dreptul de a iubi și de a fi iubiți. Și chiar dacă uneori ne e teamă să deschidem poarta inimii, să nu uităm: iubirea nu pleacă niciodată de tot. Ea rămâne acolo, tăcută, ca o flacără mică ce așteaptă doar curajul nostru ca să ardă din nou.
Haideți să deschidem din nou ușa inimii!
