Astăzi, într-o conversație aparent obișnuită prin mesaje cu o prietenă dragă, am realizat un lucru esențial despre mine: mă exprim mai ușor în scris decât în cuvinte rostite.
Am conștientizat că am stat prea mult timp în tăcere. Nu în sensul că nu am mai vorbit — cine mă cunoaște știe cât de mult și cât de repede pot vorbi! Ci în sensul acela nevăzut: nu am spus ce simt, ce-mi doresc, ce sper, la ce visez.
Am considerat că aceste informații personale nu le poți dărui oricui. Uneori, nici măcar, familiei.
Tăcerea a devenit, pentru mine, cufărul în care am pus de-a lungul anilor toate năzuințele, toate gândurile și toate sentimentele mele.
M-am ascuns în tăcere.
Omul din tăcerea mea este altul decât cel de toate zilele.
Tăcerea și reflecția nu mi se par timp pierdut. Pot sta în liniște să mă ascult. În tăcere nu trebuie să conving pe nimeni. Sunt doar eu cu mine.
Suntem învățați să vorbim, dar nu să ne ascultăm. Trăim în zgomot, dar adevărata transformare apare în liniște.
Tăcerea nu este o absență, ci un spațiu sacru în care adevăratul nostru eu capătă glas.
Când învățăm să ne ascultăm în tăcere, ne reamintim cine suntem. Și poate, cel mai important, începem să ne iubim mai blând.
Scrisul m-a învățat că vocea mea nu a fost niciodată pierdută. Doar că avea nevoie de liniște ca să se poată auzi. Tăcerea mea vorbește mai mult decât o mie de cuvinte!
