Căsătoria! Unii privesc adesea căsătoria ca pe o instituție în care se unesc, de fapt, două familii, fiecare cu averile sale. O alianță formată cu scopul de a-și extinde sau păstra proprietățile. Se vorbește din ce în ce mai puțin despre iubire ❤️.
Prin trecerea pe la biserică a celor doi tineri, căsătoria devine ceva sacru. În vremurile trecute, oamenii chiar nu se puteau căsători cu oricine și oricum. Societatea dicta, biserica valida. Li se imprima sentimentul de rușine: „fata trebuie să intre virgină în biserică”.
Sunt căsătoriți, sunt „în rândul lumii”. Își copiază părinții. De copii se joacă „de-a mama și de-a tata” 👨👩👧, iar mai târziu se trezesc jucând același joc în viața reală 🎭, fără să știe de ce. Acest joc va deveni un rol cu reguli dure, nevăzute, dar apăsătoare.
Divorțul… Dacă divorțează, devin rușinea lumii 😳. Le e frică să spună că sunt divorțați, ca să nu fie judecați, stigmatizați, criticați, luați în râs, etichetați: „au făcut ei ceva” sau „n-au fost în stare să-și țină familia”.
Și astfel rămân împreună, chiar dacă nu mai au sentimente, țeluri sau gânduri comune.
Se mândresc când sărbătoresc 25, 50 de ani împreună 🥂, cât de longevivi sunt în căsnicia lor. Marchează aceste momente cu inele, verighete din argint, aur, platină…
Sunt foarte mândri de ei în societate 👏. Li se aplaudă meritul de a rezista într-o căsnicie. Dar, sufletele lor, poate, uneori, plâng în tăcere 😞. Nimeni nu întreabă: Cum vă simțiți cu adevărat?
Astfel, căsătoria devine despre ani petrecuți împreună și nu despre evoluție, transformare și libertate interioară.
Cei doi ar trebui să „crească” împreună 🌿, deoarece dacă unul dintre ei nu este deschis și stagnează, iar celălalt evoluează, relația se dezechilibrează ⚖️.
Se rănesc atunci când își abandonează cunoașterea interioară, când se îndoiesc de propriile credințe doar de teama de a nu fi singuri sau judecați 😟. Descurajează orice gest de libertate. Și rămân blocați, din frică.
Dacă relația nu merge, se agață de ea și își găsesc scuze: „rămân pentru copil să nu sufere”, „hai că ar putea fi mai rău de atât”, „măcar nu mă bate”, „hai că…”.
Și astfel rămân captivi în căsnicii care sunt cuști ale propriei identități. Își anulează libertatea, tac, doar ca să nu fie singuri.
Ar fi de dorit să nu rămână în țarcuri relaționare sau în relații construite pe condiționări, șantaj emoțional și manipulare, doar ca să păstreze aparențele.
Tac.
Ar fi bine ca cei doi parteneri să se susțină reciproc pe calea lor, să crească împreună 🌳, să-și promită că nu vor deveni obstacole în drumul celuilalt, chiar dacă acela are o altă direcție. Să nu-și mai rănească inimile și sufletele.
O promisiune sinceră ar fi: Nu-ți voi sta în cale, chiar dacă drumul tău va deveni altul. Te voi susține, nu te voi opri. Te voi iubi, fără să-ți cer să renunți la tine. 💖
Căsătoria ar trebui să fie un parteneriat în care spiritul evoluează, nu o închisoare cu pereți de convenție 🏛️ sau o colivie aurită, ci o grădină în care amândoi cresc, fiecare în ritmul său, dar cu rădăcini în același pământ al respectului .
Când spun „cresc”, nu mă refer la trecerea anilor, ci la adâncirea ființei. La acea transformare interioară care ne deschide ochii spre noi înșine 👁️, ne vindecă rănile tăcute și ne apropie de cine suntem cu adevărat. Creșterea nu înseamnă îmbătrânire, ci devenire — un drum al conștiinței, nu al timpului ⏳.
