„Ceea ce nu este vindecat în noi, se repetă în relațiile noastre. Și doare, până când învățăm să privim înăuntru.”
— autor necunoscut
Ea se întreabă, din ce în ce mai des, de ce îi este atât de teamă că va rămâne singură atunci când mama ei va muri.
Poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, știe că a fost mereu singură. Și cunoaște bine durerea acelei singurătăți.
A trăit momente în care mama ei părea pe punctul de a pleca din această lume. Iar atunci, în disperarea clipei, a strigat-o înapoi. A rugat viața să o mai țină.
Dar dincolo de teama pentru moartea mamei, stă propria ei frică, de abandon, de golul care se lărgește în interior atunci când pierderea pare inevitabilă.
Simte că s-a deconectat de la sine. De la liniștea ei interioară.
Trăiește prinsă între emoții care nu se dizolvă, nu trec, doar o apasă.
Se simte obosită. Neliniștită. Parcă nimic din ceea ce viața îi oferă nu o mai atinge cu adevărat.
E rece. Închisă. Străină de ea însăși.
Poartă în ea o povară nevăzută — a vorbelor nespuse, a relațiilor care au rănit, a momentelor care au trecut fără alinare.
Se vede pe sine într-o versiune care nu-i mai place. Uneori, nu se mai suportă.
Se simte nefericită, neiubită, nesuferită, neliniștită…
Și simte cum toată această epuizare emoțională și fizică se transformă în conflicte cu cei din jur. Îi sare țandăra din nimic. Oboseala nu mai e doar trupească, ci existențială.
Știe că în spatele acestor trăiri se ascund rădăcini adânci.
Înțelege că și-a construit propria realitate din gânduri distructive.
Este, într-un fel, prizoniera propriului film — scris și regizat de ea, din convingeri limitative, din frici și răni vechi.
Și totuși, nu reușește să se desprindă de trecut.
Se întoarce cu gândul la copilărie. La cum a fost lăsată de mama „pe la unul și altul”. La un tată care părea să nu o fi dorit niciodată în viața lui.
S-a descurcat singură, aproape mereu. Și acum îi este greu să ceară ajutor. Să accepte sprijin.
Să nu simtă că e o povară.
Vrea să-și vindece relația cu mama.
Să nu o mai judece.
Să-și permită, chiar și acum, să fie copilul ei.
Dar nu poate vorbi cu ea. Între ele nu mai există comunicare. Doar un zid ridicat din ani de tăceri și suferințe nespuse. Femeia își dă seama că unele cuvinte nu se spun niciodată, dar dorința de a le rosti rămâne.
A auzit deseori că relația cu mama influențează relația cu soțul.
Și acum simte cât de adevărat este.
Pentru că ce nu-i place la el, nu-i place de fapt la sine.
Iar uneori, recunoaște în tăcere, nu se mai place deloc.
Știe că toate aceste supărări au o sursă — nevoia ei nesatisfăcută de iubire.
Chiar dacă au trecut mulți ani de la copilărie, încă simte lipsa blândeții, a mângâierii, a unei afecțiuni care nu a fost oferită niciodată cu adevărat.
A înțeles că părinții ei au fost, la rândul lor, copii răniți.
Că au preluat comportamente dureroase din generațiile anterioare.
Că ceea ce a trăit ea e o continuare a unei istorii de suferință, transmise din strămoși.
Și totuși, vrea să oprească acest lanț.
Vrea să-i ierte. Vrea să se ierte. Vrea să se elibereze.
Vrea să-și recâștige starea de bine. Să vadă lumea altfel. Să-și recupereze speranța.
Știe că pentru a merge mai departe trebuie să-și accepte emoțiile, trăirile, rănile. Să nu le mai ascundă. Să le privească în față.
Uneori e greu. Foarte greu.
E dificil să le conștientizeze, să le numească, să le înțeleagă.
Dar știe că parte din suferința ei vine și din faptul că nu mai are libertatea de a ieși, de a socializa, de a se plimba, de a respira în afara casei.
Știe că a fost alegerea ei să o aducă pe mama în casa lor. Și acceptă. Dar cu un preț?
Vrea să se elibereze de aceste poveri.
Să iasă din cușca în care se simte prinsă.
Simte că trăiește în tipare vechi, disfuncționale. Dar simte și că poate rupe cercul.
Alege să creadă că toate aceste experiențe sunt lecții.
Că poate deveni mai bună. Mai înțeleaptă. Mai blândă.
Se înconjoară de oameni care o inspiră. Care o ajută să se reconecteze cu sinele ei autentic.
Învață, pas cu pas, să-și stabilească limite.
Să-și creeze un spațiu sigur.
Să-și dea voie să simtă.
Și, undeva, în acest proces al vindecării, își rostește, în tăcere, adevărul:
Își iartă părinții.
Își iartă trecutul.
Își eliberează sufletul.
Și își dă voie să trăiască.
Tu ai simțit vreodată că ești prizoniera propriilor tipare și amintiri?
