O femeie ajunsă la vârsta reflecțiilor liniștite – se întreba mereu ce mesaj ascund visele și, mai ales, oamenii care apar în ele. 
De multe ori și-a pus această întrebare. Le-a pus-o și altora. O fascina felul în care, în vis, oamenii dispăruți reveneau ca și cum timpul s-ar fi oprit din curgerea lui obișnuită, sau cum persoane cu care nu mai vorbise de ani întregi apăreau într-o lumină nouă, uneori caldă, alteori stranie. Pentru ea, lumea viselor era un tărâm tainic, o lume magică, un fel de anticameră a sufletului, unde emoțiile se eliberau de limitele realității.
În tinerețea mamei sale, relația acesteia cu cumnata sa nu fusese una caldă, fericită. Neîncrederea și neaprecierea erau, se pare, reciproce – pluteau ca o ceață subțire între ele, iar micile dezaprobări zilnice se transformaseră în bariere tăcute. Fata – pe atunci doar o copilă – o privea pe nașa ei de nume prin ochii mamei, fără să își permită să vadă femeia din spatele aparențelor. Locuiseră în aceeași curte ani întregi, însă apropierea nu se produsese niciodată cu adevărat, între ele rămăsese un vid – nu ostilitate, ci mai degrabă o distanță aspră, inexplicabilă. Nașa era o femeie frumoasă, brunetă, cu ochi negri ca mura coaptă și o statură zveltă. Dar cam atât. Nu cunoștea omul de sub acest aspect frumos. Frumusețea nu spune întotdeauna povestea unui om. Ea nu cunoscuse niciodată ce se afla dincolo de acel chip.
Conflictele porniseră, culmea, de la un lucru mărunt: numele ei de botez. Mama îi alesese numele care îi plăcea ei, nu cel dorit de nași. Iată cum o decizie mică, poate neînsemnată pentru lume, poate planta în sufletele unora semințele unor tăceri lungi cât o viață. Așa se nasc rupturile: din frânturi de orgoliu, din interpretări, din cuvinte nerostite.
Timpul a trecut și viața le-a dus pe drumuri diferite, ca pe niște frunze purtate de vânt. Casele lor au fost demolate cu câteva luni înainte de Revoluție. Poate ar fi fost bine să rămână acolo, pe străduța copilăriei, pentru că acolo avea un cerc de prieteni, cu care putea să interacționeze nestingherită și, practic, avea o comunitate.
Dar poate ar fi fost și mai rău, pentru că nici condițiile de locuit nu erau dintre cele mai bune.
Adevărul? Probabil undeva la mijloc.
Anii s-au scurs, iar într-unul dintre ei – în vremea virusului care tulburase întreaga planetă – nașa a murit. Avea peste 80 de ani și plecase discret, așa cum trăise.
Legătura cu verișoara ei se pierduse și ea în timp, dar destinul le-a readus împreună. S-au întâlnit și au depănat amintiri, ca două fire care încercau să refacă o țesătură veche.
Întâlnirea lor a scos la iveală ceva straniu: deși crescuseră lângă aceiași oameni, amintirile lor erau complet diferite. Amintirile lor nu se potriveau. Erau ca două oglinzi care reflectă aceeași scenă, dar din unghiuri diferite. Percepții opuse despre aceiași oameni. O ciudățenie a memoriei, a psihologiei umane: ceea ce trăim nu e întotdeauna ceea ce ne amintim.
Apoi, într-o noapte, femeia a avut un vis. Un vis lung, dens, static și totuși viu. Erau toate trei – ea, nașa și verișoara – toate mai tinere, ca în vremurile dinaintea demolărilor. Se aflau afară, în întunericul blând al unei seri, la o masă lungă unde nașa și verișoara pregăteau dulciuri. Femeia trecea pe lângă ele, încălțată cu niște pantofi mari, mai mari decât piciorul ei, plini cu flori. Parcă galbene. Vedea doar piciorul drept, ca într-o fotografie ciudată. Nașa i-a întins o bucată de ciocolată neagră, umplută cu cremă albă în interior. S-a mirat – în viață nu primise niciodată ceva de la ea. Dar, acum, era în vis. Visul are propria lui logică, un amestec de adevăr și simbol.
Verișoara meșterea niște dulciuri, ca niște coșulețe împletite din fâșii dulci. Nu era ciocolată. Dulciurile nu i-au plăcut, erau tari.
Totul era ciudat și fascinant în același timp, de parcă sufletul încerca să transmită un mesaj pe care mintea încă nu îl putea descifra, dar povestea era statică. Totul se petrecea doar acolo.
A doua zi, femeia i-a povestit visul verișoarei. Cu câteva zile înainte fusese Sfântul Ioan, nume pe care îl purta nașul și unchiul ei – o persoană foarte zâmbăreață și calmă. Verișoara i-a spus că, în timpul vieții, nașa pregătea dulciuri cu drag pentru soțul ei, mare iubitor de astfel de delicii. Apoi a venit revelația: exact în ziua acelui vis se împlineau patru ani de când „se prăpădise” nașa. Femeia nu avea de unde să știe.
Coincidență? Mesaj? Legătură peste timp? Întrebarea care se punea era: de ce a visat-o ea? De ce fix în acea zi?. Poate visul fusese un fel de reconciliere. Poate bucățica de bomboană a fost o formă de conexiune între ele, acum, pentru că în timpul vieții ei nu a existat. Sau poate nașa dorea un omagiu, fiind ziua în care a plecat dintre oameni.
Verișoara ei era foarte mâhnită: îi lipsea mama ei, o persoană veselă și guralivă, cum spune ea.
Femeia își dădea acum seama că nu cunoscuse niciodată cu adevărat femeia pe care o numise, formal, „nașă”. Ceea ce purtase în suflet fusese doar o imagine proiectată, o umbră filtrată de poveștile altora. Și totuși, în adâncuri, exista o amintire fragilă: când era mică și singură acasă, nașa îi împletea codițe înainte de școală. Un singur gest de tandrețe, rătăcit într-o viață de tăceri și distanțe. Erau rude, dar erau înstrăinate.
Privind în urmă, înțelegea cât de inutile fuseseră supărările moștenite. Un nume, o mică neînțelegere, un orgoliu. Și totuși, acestea modelaseră ani întregi de relații ratate. Fără acest eveniment, poate viața lor de familie ar fi fost alta: cu întâlniri la masă, cu plimbări și timp petrecut împreună.
Poate că visul fusese o formă de împăcare târzie, o punte între două suflete care nu se cunoscuseră cu adevărat, o formă de reflecție.
Și atunci, în liniștea unei seri, a rostit în gând, cu o duioșie neașteptată:
„Nașă, acum, peste ani, te cinstesc și te prețuiesc.”
A simțit atunci cum totul se limpezește: viața e prea scurtă pentru supărări moștenite și transmise din generație în generație, prea prețioasă ca să o irosim în interpretări greșite.
Să dăm uitării neînțelegerile. Să trăim frumos.
Energia ta intră în cameră înaintea ta
Colivii aurite 🕊️ și suflete care plâng 😢
